vineri, 29 iulie 2016

JUCARIILE - de Tudor Arghezi (din "Cartea cu jucarii")


http://img-f.photosight.ru/af1/5151029_xlarge.jpg


Am facut pentru tine o povestire mica, mica de tot, cat o batista. M-am desteptat din somn dinaintea ferestrei, acoperit pe de-a-ntregul de soare, si, ridicand capul din perini, ca dintr-o groapa cu aureole, m-am uitat la munti si am ras. Mi s-a parut ca ma scol de unde ma culcasem azi-noapte, dintr-o albie de rau care canta, furnicata de soare, si de-a lungul careia curge borangicul printre naframe si giulgii de matase. Se intocmise, fara sa stiu, din nou, toata imprejurimea, si stihiile dumnezeiesti, ale miracolului din aer si din pamant, voiau sa dea o pilda de zi fericita, pierduta, fara alti martori decat viteii, in eternitati.

Mi-am incercat cuvintele in dreptul urechii, ca niste ulcele de zmalt, ca sa le vad cat pot sa sune si cat ar putea sa taca, si mi le-am incercat si-n zarea soarelui, ca niste oua proaspete de gainusa alba. Mi-ar fi trebuit alte cuvinte, si nu am, - sarac, dar fermecat de gospodaria mea fulgerata din patru parti, pe toate ferestrele, de soare. In fundul cerului, un munte, care trebuie sa fi fost foarte inalt, avea un pisc in zapada de sidef, si, dinaintea casei mele, un cal visiniu pastea in iarba verde pana la munti. Din ce sa rup povestea asta mica, pentru tine, si de unde sa o incep ? Sunt ca un lacatus de aur, care vrea sa faureasca un belciug si ar trebui sa strice o trambita sau un chivot ca sa faca belciugul pentru staul. Si i-ar trebui fier, si are aur; si i-ar trebui cuie, si are margaritare. As vrea sa fac un lacat pentru cosarul iezilor de curand nascuti si sa fie gata pana diseara, cand noaptea se va strecura la ei prin crapaturi.

O povestire mica, moale ca un fir de ata trecut prin ac si tocmai atata cat este nevoie ca sa coasa doi nasturi de sticla la pieptul papusii. Mosorul e plin si nu-i gasesc capataiul, si ata nu trebuieste rupta si desfacuta din insirarea ei strampta, fir dupa fir, pe mosor.

Ai bagat de seama, copila mea, aceea care nu stii sa citesti povestirile graite, jumatate de umbra si jumatate de nefiinta, cum te gasesti tu undeva in inchipuire si desigur, nicaieri, dar totusi continuu prezenta in marile mele asteptari ? Ai bagat de seama, tu, ca as vroi intotdeauna sa povestesc, si numai pentru tine, lucruri lenese, gandite fara zgomot, fara tumult, si fara sange, lucruri innabusite de un oftat, desene curate si simple, broderii cu scama mai putina, si cu firul golului si al alerului mai mult, impletite impreuna, povestiri din toata inchipuirea ?

Mestesugul nostru este cel mai inefabil si mai mincinos, fata mea de lumina si de racoare, - si cel mai scump platit din pricina gingasiei lui. Am alergat vara intreaga ca sa prind in palma un bondar cat o coacaza coapta, si l-am tinut o iarna in pumnul inchis, - si nu era nimic, atunci cand, intr-o noapte cu boltile pline de struguri, i-am dat catre stele drumul din inchisoarea lui. Baba Gherghina isi aduce acasa, din padurile scuturate ramurile si gatejele in spinare; in vatra ei o sa trozneasca jarul si va invia cenusa. Noi culegem, una cate una, crengile care cad, varfurile prea departate ale plopilor, frante de greutatea platoselor de stele; culegem in poala nucile seci, cu voce launtrica, ale tuturor copacilor din gradina, ale aducerii-aminte, dragostei si suferintei; bumbul cu gaoace al tuturor livezilor si pomilor fara rod. Nascocim cu cinstita buna-credinta a gradinarului, care aduna fructe adevarate pentru gust, si livada si recolta.

O povestire e o jucarie. Ti-am spanzurat de pareti o mie de jucarii, si toti copacii din padurile muntelui alb, la piciorul caruia paste lumina verde calul nostru rosu, sunt plini de maimutoi cocosati, de ingeri cu elastic, pe care i-a prins in codri dorinta noastra de a da vocilor vantului o indeptatire, si pustietatii molcome dintre frunze o viata imparechiata cu oameni redusi in mucava.

Ti-am facut o povestire, cu gandul. Nu stiu ce povesteste gandul. Din cioburile de portelan ale azurului spart azi-dimineata de ciocnetul soarelui in toartele lui, adun cu pensula unui fulg rasucit broboane de lumina. E o povestire mica, scrisa fara slove, pe un solz de peste, si care trebuie citita cu ochianul. Ca sa o citim, trebuie sa o ducem diseara sus, in dreptul lunii,  si sa o asezam pe polita Casiopeii. Vom umbla in ciorapi de lana, la noapte, incet, pe turla bisericii din sat, pana-n scanteia crucii si, acolo, ne vom intinde, in varful picioarelor, pana la constelatii.

http://img-0.photosight.ru/988/4141051_large.jpg


joi, 28 iulie 2016

CAND IUBESTI de Virgil Carianopol




CAND  IUBESTI

de  Virgil  Carianopol



Cand iubesti, esti tanar totdeauna,
Treci cu fruntea sus, increzator,
Iei in brate si opresti furtuna,
Duci pe umeri visul tuturor.


Cand iubesti, esti bun, esti-nalt, esti tare.
Aperi cu putere orice legi:
Nu faci rau te-apleci la fiecare
Rupi din tine suflet si le legi.


Cand iubesti, tii caile masurii.
Peste toate treci fara dureri.
Nu ascunzi, nu jefuiesti ca furii,
Dai orice fara nimic sa ceri.


Cand iubesti, oricarui greu te darui,
Dai in laturi toate si le poti...
Doar cu vorba si cu gandul narui
Si te-arunci in lupta pentru toti.









duminică, 24 iulie 2016

CANTEC TRIST de Dumitru Dumitrica + Gheorghe Zamfir - The lonely shepard (Pastorul singuratic)








CANTEC  TRIST
de  Dumitru  Dumitrica



Codrule, bunul meu frate

Tainic scrin de vis si ganduri
Eu cu tine plec si-n moarte
Dus in tronul tau de scanduri.


Frematand ma chemi sub zare
Pe stabuna vietii vatra
Insa m-am mutat in floare
Devenind de lut si piatra


Ma ingani si plangi pe frunza
Cu urmasii dupa moarte
Si cu-a vremii calauza
Mai departe, mai departe...


Pe-al tau crestet vantu-alearga
O, indura-te si-l lasa
Sa-mi ingane pe-a ta creanga
Dorul de lume si casa...


Si sa nu pier sub uitare,
Neantu-n mine sa nu-mplante
Poarta-mi doina pe carare,
Pune-o pasare sa-mi cante !...





vineri, 22 iulie 2016

CETATEA POENARI - de Petre Ispirescu


http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5106/14894372/1/qwqw.jpg?width=618&height=361

Petre  Ispirescu  -  1830 - 1887


Fratele lui Vlad-vodă Țepeș îndrăgise o fată de boier. Aceasta fiind foarte înțeleaptă se făcea că nu bagă de seamă ceea ce voiește fratele măriei-sale. El i tot bătea capul și nu-i da pace. Fata-l spune tătîne-său, iară acesta-l dete tîrgului, făcîndu-l de rîs și de ocară. Tîrgoveți-l huiduiră ca pe o lichea de om ce era.

Vodă se scîrbi foarte mult de această faptă a tîrgoveților și hotărî să-și izbîndească asupra lor. Era în ziua de Paști. Ce frumoase erau vremurile acele bătrîne în care boierul și salahorul aveau aceleași datine, aceleași sărbători, aceleași petreceri. Erau toți o apă. La biserică mergeau cu toți. La veselie iarăși cu toții la un loc. În ziua de Paște, după ce ascultau slujba sîntei Învieri, se întorceau acasă și se puneau la masă. Apoi mergeau unii la alții și-și urau la mulți ani. După-amiază se căruțeau la dulap. Acolo mergeau mare și mic, tînăr și bătrîn, boier și salahor.

Aceste adunări de veselie pentru sîntele sărbători se făceau în niște livezi întinse. De o parte era dulapul, de alta leagănul și mai cît colo călușarul. Fiecare din acestea-și avea oamenii săi ce slujeau și mulțumea pofta fiecăruia pe un lucru de nimic.

Vedeai cete, cete, de oameni așezați pe iarba verde, cu mîncărică adusă de acasă. Boierii trimiteau înainte pe feciorii de acasă cu velința și cele spre mîncare. Ei așezau totul; iară boierii cu jupănesele și copiii, băieți și fete, veneau d-a gata și se puneau la masă. Fiecare ceată de boier avea și cîte-un tacîm de lăutari, ce trăgea de foc. După ce se chefuiau și boierii ajungeau a fi cam candrii, două sau mai multe cete de boieri se întrolocau și făceau petrecerea și mai veselitoare.

Negustorii, cu femeile și copiii, mergeau deodată cu ucenicii de prin prăvăliile lor, cari duceau bucate, ori mezele, ori miel fript, în șervete curate sau în coșnițe. Ajunși la fața locului și-alegeau loc ori sub cîte un copac mare sau la cîte un colț mai adăpostit de ceva crîngulețe de trandafiri sau liliac. Atunci negustoreasa poruncea ucenicilor cum să așeze velința pe iarbă, să aranjeze masa și să dea bucatele. Cei mai chiaburi puneau și ei lăutari și făceau ca și boierii.

Poporimea se aduna și ea: fiecare bărbat cu muierea și copiii, ducînd fiecare cîte o legăturică, care cu ouă roșii, care cu colaci ori pîine, care cu pastramă ori mușchi, sau cu ceva legumă; și dacă ajungeau se puneau d-a dreptul pe iarbă verde și acolo, după ce trăgeau cîteva olcele cu vin, și uitau de nevoile și grijile vieții.

Vinul îl vindea stăpînul dulapului.

Cei ce nu-și aduceau de acasă de mîncărică găseau acolo ouă roșii ori albe, cîrnați și friptură de miel.

Pe lîngă dulap se aflau de vînzare: roșcove, alune, năut, stafide și șerbet dulce pentru copii și pentru tinerime.

Fiecare varstă, fiecare tagmă-și găsea petrecerea ce i se cuvenea. Copiii, după ce zbenguiau, alergînd de nu-i încăpea grădina, apoi veneau și se dau în călușar. Tinerimea, după ce rîdea și-și spunea fel de fel de glume, se punea în dulap; iar cei mai în vîrstă se dedeau în leagăn.

Către seară se întindea cîte o horă mare unde se prindeau toți. Boieri, neguțători breslași și muncitori se luau de mînă și jucau cu voie bună și se veseleau pînă în amurgit.

Cei mai dibaci trăgeau cîte o chindie, cîte un brîu, ori cîte o bătută.

La aprinsul lumînărilor, cîrduri, cîrduri se înturnau acasă.

Vodă-și găsise ziua de pedeapsă. Slujitori de ai domniei coprinseră toate dulapurile, căci pe vremea aceea, în Tîrgoviște, erau mai multe asemenea grădini, puseseră mina pe toți cetățenii și-i legaseră cobză.

Poftise măria-sa vodă Țepeș să aibă o cetate pe culmea unui munte. Aceasta se făcu și i se dete numele de Poenari.

În ziua cînd se începu clădirea, slujitorii domnești aduceau cîrduri, cîrduri, pe toți oamenii prinși la dulapuri în ziua de Paște; și-i întrebuințară ca salahori la zidărie. Toți erau îmbrăcați cu haine noi și curate, ca la Paște. Vedeai alături cu un bătrîn o fată și lîngă o mătușe cîte un băiețandru; bărbații cu muierile și copii cărînd la var, la cărămidă, ori la pietroaie.

Slujitorii nu se uitau la dînșii și nu le cătau de ce le era cojocul. Pe toți‘i silea la lucru; pe toți‘i gîdila cu varga.

Mîncare le da cu ce abia să-și ție sufletul în oase. Nimeni nu scăpă de acolo pînă ce nu se isprăvi cetatea. Nimeni asemenea nu se primenise. Cînd le dete drumul, ți-era mai mare jalea să te uiți la dînșii. Li se hărtănise hainele, și toți se întoarseră pe acasă desvănuiți și jerpeliți, ca vai de capul lor: jumătate îmbrăcați, jumătate goi.

Vlad-vodă își sărase inima. Să mai poftească și altă dată, dacă le dă mîna, să mai huiduiască un frate de domn.

http://touristinromania.net/wp-content/uploads/2014/01/cetatea_poienari_0005.jpg

Cetatea  Poenari



BATRANA MAMA, NU FI TRISTA de Emilia Plugaru


Одинокие люди

0_7c2a2_d09b61_L (409x24, 4Kb)

BATRANA  MAMA, NU FI  TRISTA


de  Emilia  Plugaru
Bătrână mamă, nu fi tristă !
Afară iar e lună nouă.
În ochii tăi se rotunjeşte
Şi prinde sens… un strop de rouă.

Bătrână mamă, eşti bogată,
În suflet adunând comori
De bunătate şi iubire –
Le-ai prefăcut pe toate-n flori…

Le-ai răsădit în faţa casei
Şi le-ngrijeşti ca pe copii,
Şi mai bogată de atât
Nu vrei, nu te gândeşti să fii…


Bătrână mamă, eşti frumoasă !
Priveşte-ţi mâinile trudite,
Când stratul cel de flori atingi,
Sunt mâini de mamă… înflorite.

Bătrână mamă, nu mai plânge !
Pe geana ta, un strop de rouă
Se rotunjeşte şi-apoi curge…
Afară iar e Lună nouă…

120557475_0_7c2a2_d09b61_L (409x24, 6Kb)
0_3f811_d7b8a3af_S (11x11, 1Kb)