sâmbătă, 1 februarie 2014

ÎN DULCELE STIL CLASIC - de Nichita Stănescu






Dintr-un bolovan coboară
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o frunză verde, pală
pasul tău de domnişoară.


Dintr-o înserare-n seară
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o pasăre amară
pasul tău de domnişoară.


O secundă, o secundă
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roşcată fundă.
Inima încet mi-afundă.


Mai rămâi cu mersul tău
parcă pe timpanul meu
blestemat şi semizeu
căci îmi este foarte rău.


Stau întins şi lung şi zic,
Domnişoară, mai nimic
pe sub soarele pitic
aurit şi mozaic.


Pasul trece eu rămân.

Poezia a fost publicată în 1970, fiind așezată în fruntea volumului omonim pentru care este artă poetică. Volumul aparține celei de-a doua etape de creație a poetului, când rafinarea expresiei pare a fi un scop în  sine, iar poetul se manifestă ca un constructor în interiorul limbajului.

IPOTEZĂ

Poezia ÎN DULCELE STIL CLASIC de Nichita Stănescu constituie o poetică a existenței și cunoașterii.

ARTĂ  POETICĂ

ENUNȚAREA ARGUMENTELOR

ÎN DULCELE STIL CLASIC depășește cadrul unei arte poetice deoarece autorul surprinde clipa unică de  revelație a Absolutului, dar îi dublează semnificația, poezia având simultan două chei de lectură: poezie erotică și artă poetică. Pentru poet, iubirea și creația aparțin, în egală măsură, planului existenței și planului cunoașterii.

NEOMODERNISM

ELEMENTE NEOMODERNISTE sunt, în textul poetic ales: ambiguitatea planurilor și a limbajului, reprezentarea abstracțiilor în formă concretă, insolitul imaginilor artistice, subtilitatea metaforei, noile sonorități și semnificații obținute prin plasarea unor clișee verbale din poezia înaintașilor în noi contexte.                                                      

STRUCTURA TEXTULUI POETIC - COMUNICAREA TEXTULUI POETIC
DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR

Ipostaza dublată a eului liric, îndrăgostitul și  Creatorul, susține transferul dintre concret și abstract, punând în discuție relația dintre conștiință și existență. LIRISMUL SUBIECTIV este redat la nivelul  expresiei prin mărcile subiectivității: alternarea persoanei I și a II-a a adjectivului posesiv meu - tău, pronumele personal la persoana I, singular, eu.

TITLUL

TITLUL poeziei și al volumului sugerează programatic, prin sintagma „stil clasic”, intenția de revenire la tiparele formale cunoscute, pe care poetul le privește cu duioșie ironică (atitudine postmodernistă).

Antepunerea epitetului „dulce” amintește de poezia pașoptiștilor și de aceea eminesciană (celebra formulă „dulce minune”). Este privirea melancolică a poetului care, la 1970, este pus în fața unei lumi schimbate, pe care trebuie să încețe s-o exprime în poezia sa.

TEMA

Fiind în același timp poezie erotică - „poveste de dragoste” improvizată - și artă poetică, prin prezentarea întâlnirii dintre Poet și Inspirație, TEMA poeziei apare dublată. Iubirea este o cale de cunoaștere, de atingere a clipei unice de revelație a absolutului. Poezia constituie „descrierea” stării de extaz produsă creatorului de clipa revelației.

COMPOZIȚIE
PROZODIE

Poezia pare a avea COMPOZIȚIE CLASICĂ, prin cinci catrene monorimice, cu ritm trohaic, fapt contrazis de prezența versului final, izolat, cu valoare conclusivă și caracter gnomic: ” Pasul trece eu rămân”.

SECVENȚE

Strofele sunt dispuse în patru SECVENȚE POETICE:

- prima secvență (prima și a doua strofă) redă apariția domnișoarei / inspirației;

- a doua secvență (strofa a treia) surprinde trăirea clipei de revelație;

- a treia secvență (strofa a patra) conține invocarea idealului poetic / erotic;

- a patra secvență (strofa a cincea și versul final) redă revenirea la starea contemplativă, meditativă.

Prima secvență poetică se află în opoziție cu următoarele, prin trecerea de la planul obiectiv, al „domnișoarei” - inspirație, la cel subiectiv, al eului creator.


LIMBAJUL ȘI EXPRESIVITATEA TEXTULUI POETIC
ELEMENT DE RECURENȚĂ (LAITMOTIVUL)
IMAGINAR POETIC

În PRIMA SECVENȚĂ POETICĂ, laitmotivul „pasul tău de domnișoară” realizează dispunerea gradată a imaginarului poetic. Termenul „domnișoară” amintește de limbajul din poezia-grațios-romantică a secolului al XIX-lea. Echivalența semantică „domnișoară” - poezie face trimitere la muza epocii clasice, surprinsă aici prin elementul lipsit de corporalitate, „pasul”.

Singurul verb al secvenței, „coboară”, redă prin  sens ideea desprinderii succesive a ideii poetice de  planul obiectiv, iar prin timpul prezent, acțiunea în derulare. Cele patru substantive la singular, unele însoțite de determinanți, sunt reprezentări ale abstracțiilor (ipostazele sentimentale) în forma concretă a elementelor cadrului natural: „bolovan”, „frunză verde, pală”, „înserare-n seară”, „pasăre amară”. Aceste metafore sugerează sursele poeziei: duritatea regnului mineral, „dintr-un bolovan”, efemeritatea vieții / regnul vegetal, „frunză verde pală”. Momentul zilei desemnat de sintagma insolită „înserare-n seară” sugerează necunoașterea, misterul, momentul pregătitor al revelației, pre-creația ca etapă. Metafora șocantă prin  asocierea unor termeni incompatibili „pasăre amară”, conotează mai degrabă starea de suferință a poetului - pasăre (ca la romantici) decât un atribut al inspirației.

A DOUA SECVENȚĂ surprinde momentul propriu-zis al creației. Efemeritatea clipei de revelație este  sugerată de repetiția „o secundă, o secundă”. Eul creator se manifestă contemplativ „eu l-am fost zărit în undă” și  afectiv „inima încet mi-afundă”. Creația presupune reflectarea ideii artistice în conștiința și fantezia poetului (motivul undei - oglindă). El poate transfigura realitatea, atribuindu-i valoarea estetică sugerată de metafora „roșcată fundă”.

Se poat vorbi de o raportare a poetului Nichita Stănescu la poezia clasică, prin reinterpretarea mitului nașterii poeziei prin mimesis și prin revalorizarea formei verbale de secol XIX a diatezei pasive „l-am fost zărit”.

A TREIA SECVENȚĂ redă drama artistului, imposibilitatea ancorării în starea de grație, desprinderea operei de artist, prin invocația elegiacă a muzei: „ Mai rămâi cu mersul tău / parcă pe timpanul meu”.

Poetul este redus la condiția de victimă a propriei iluzii, iar corespondentul său în plan simbolic este TIMPANUL, organ al percepției cântecului poetic, prin care nu poate participa în totalitate la misterul trecerii prin  lume a poeziei. Se conturează un portret al  „îndrăgostitului” de iubita - poezie: „blestemat și semizeu”. Poetul deplânge ineficiența simțurilor omenești, „blestemat” la imposibilitatea de a reține superba urmă a artei. Cinștient de dualitatea propriei existențe (efemer și  peren), „semizeu”, are dimensiunea nefericirii sale. Condamnat la solitudine, el percepe viața ca o stare de „boală”: „Căci îmi este foarte rău”.

ULTIMA SECVENȚĂ POETICĂ devine o meditație pe  tema trecerii timpului, dublată de sancționarea neputinței omenești. Mesajul - sentință al strofei este acela că, în afara clipei de inspirație a iubirii / a creației poetice, existența poetului nu-și are sensul: „...și zic / domnișoară, mai nimic”. Se confirmă diferența dintre starea poetului lipsit de puterea de creație: „ Stau întins și lung și zic” și starea realului golit de esență, plăsmuit de materiale artificiale și redus la  dimensiuni meschine: „ pe sub soarele pitic, aurit și mozaic”. Falsa strălucire a lumii nu satisface setea de absolut a poetului, care tânjește ca un îndrăgostit.

Versul final are, ca în GLOSSA eminesciană, valoare gnomică: „ Pasul trece, eu rămân”. Conclusiv, versul exprimă opoziția dintre tristețea poetului și trecerea urmei poeziei. Formularea lapidară întreține ambiguitatea semnificației. Poetul apare ca un simplu instrument ce vibrează la atingerea dureroasă, dar binecuvântată a inspirației sau, răsturnând sensul întregii poezii, se plasează orgolios sub semnul eternității, ca un poet-creator pentru care manifestarea în act nu este decât o succesiune a clipelor de revelație.

NIVELURILE TEXTULUI POETIC
ELEMENTE ÎNNOITOARE ALE LIMBAJULUI POETIC

NIVELUL FONETIC; ELEMENTE DE PROZODIE

- sonoritatea tristă, elegiacă, a versurilor se realizează prin monorima care susține sacadarea discursului poetic ca într-un bocet sau descântec;

-  reluarea refrenului după fiecare vers al primei secvențe poetice conferă tonalitatea gravă a meditației pe tema creației. Același rol îl are aliterația „Mai rămâi cu mersul tău / parcă pe timpanul meu” și formularea lapidară a sentinței finale.

NIVELUL MORFOSINTACTIC

- revalorizarea formei verbale „l-am fost zărit”;

- timpul prezent al unicului verb din prima secvență poetică redă acțiunea în derulare - „coboară„ - și susține impresia de epic;

- reducerea frecvenței verbului este compensată prin  plasarea substantivului în poziții-cheie; cele patru substantive la singular sunt reprezentări ale abstracțiilor în forma concretă;

- adverbul „parcă” susține sugestia și ambiguitatea limbajului poetic (nu denumește, ci sugerează);

- conjuncția „căci”, specializată în exprimarea raporturilor de tip cauzal, susține retorismul exprimării;

- prepozițiile cu sugestie spațială exprimă raportarea față de lume și de creație a eului liric în ipostaza de autor: dintr-un / dintr-o, în, pe sub, pe.


NIVELUL LEXICO - SEMANTIC

- multiplicarea sensurilor conotative ale cuvintelor;

- asocierea unor termeni incompatibili: „pasăre amară”, „soare aurit”;

- sintagma insolită „înserare-n seară”;

- ambiguitatea limbajului; răsturnarea firescului; ermetismul expresiei;

- rețeaua de semnificații a textului poetic.


FIGURI  DE  STIL

NIVELUL STILISTIC

- subtilitatea metaforei;

- epitetul neobișnuit: „soarele pitic, aurit și mozaic”;
- inovarea enumerației - includerea în enumerația prin -și- (semnificând plasarea pe aceeași poziție) a unor părți de vorbire diferite: Stau întins și lung și zic.”


CONCLUZIA

Poezia ÎN DULCELE STIL CLASIC de Nichita Stănescu constituie o  poetică a existenței și a cunoașterii. Ea depășește cadrul unei arte poetice, deoarece pentru poetul neomodernist iubirea și creația aparțin, în egală măsură, planului existenței și planului cunoașterii.

Raportul poetului cu lumea și creația este prezentat într-un text al cărui retorism formal ascunde o altă concepție despre artă decât a clasicilor.

Folosind unele clișee ale poeziei anacreontice sau romantice, Nichita Stănescu le plasează în contexte noi și le conferă noi sensuri.

Pentru poet, iubirea și creația sunt îngemănate, tot astfel cum el însuși aparține simultan planului existenței (condiția umană) și planului cunpașterii (condiția de autor). De unde și ambiguitatea sau ambivalența semnificației textului poetic.