„...Aș; așa nu-i nimic, da' să-ți spun eu ce s-a întâmplat acum patruzeci... nu !...stai să văd...” Și conu Dumitrachi, ducându-și degetul la frunte, închide puțin ochii, caută în datele marilor evenimente istorice pe cari le-a apucat d-sa un punct de orientare cronologică...și tacticos, cu aceleași vorbe întârziate, cu aceleași gesturi somnoroase, îți povestește, în loc de una, mai multe întâmplări minunate, pe care ți le-a spus și mai alaltăieri, pe cari probabil are să ți e spună și mâine.
E de vreo șaptezeci de ani, dar se ține bine pe picioare. Vara se duce în toate serile pe jos la Șosea, se așează pe-o bancă, pe-aproape de chioșc, ca s-audă muzica, își scoate pălăria și-și șterge binișor cu batista capul chel, lustruit ca fildeșul, apoi se deschide la vestă...toate aceste mișcări le face încet, cu oarecare anevoință - proporțiile pe cari i s-a dezvoltat pântecele par a-i fi scurtat brațele. E fericit și, dac-ar avea în momentele acestea un cunoscut căruia să-i povestească ciclul său de amintiri, ar fi și mai fericit.
„ Eu am început negoțul cu un irmilic - atât am avut - ș-am cumpărat, cum era pe vremea aceea, unsprezece chelcele de miel, ș-am făcut unsprezece căciuli, și m-am dus cu ele la iarmaroc la Buzău...” Conu Dumitrachi povestește întotdeauna pe larg istoria căciulelor, abia pomenește însă în treacăt despre cele trei neveste răposate, de la cari i-a rămas ceva mai mult decât de la căciuli...și încheie cu obișnuita frază: „ Am muncit, am muncit mult, ș-am fost om chibzuit. Azi, slavă lui Dumnezeu, nu mă pot plânge, am cu ce trăi !”
- Cred și eu, când are cineva patru milioane...
- Cât ? și bătrânul face ochii mari, speriați, și începe să se jure.
- Nu te jura, boierule, că nu ți-i ia nimeni.
- Nu-i vorba de luat, da' n-am ; m-aș mulțumi eu să am măcar un sfert din cât spune lumea...
Acum 14 ani a fost ales deputat, o glorie despre care nu-i prea place să povestească.
În Cameră, doi tineri, cari se țineau numai de drăcii, văzându-l străin și sastisit, l-au luat din prima zi sub ocrotirea lor. L-au instalat într-un fotoliu din fund, între ei, i-au scris numele pe pupitru și i-au spus că în timpul ședinții nu poate să părăsească locul decât cu învoirea prezidentului. Într-o zi se discuta răspunsul la mesaj, erau mulți înscriși să vorbească, prezida C.A. Rosetti.
- Ți-e cald, boierule ? întrebă unul din cei doi tineri pe bietul conu Dumitrachi, care nu-și găsea astâmpăr în fotoliu și ofta într-una.
- Ba...nu mi-i tocmai bine, ș-aș vrea să ies.
- Poi, nimic mai simplu, cere-te la prezident.
- Cum ? întrebă cu un aer desperat șu rugător conu Dumitrachi. Fața lui roșie, congestionată, brobonată de sudoare exprima o mare neliniște ș-o adâncă suferință fizică.
- Te scoli în picioare, ridici două degete și strigi tare: „ Cer cuvântul !”
Așa făcu bietul conu Dumitrachi, și vru să plece, dar tânărul îl apucă de braț.
- Unde te duci ? Stăi să-ți vie rândul...când te-o striga prezidentul, așteaptă că de-abia te-ai înscris.
O, ce tortură până să-i vie rândul ! A așteptat el cât a așteptat, ș-odată s-a sculat grăbit:
- Domnule prezident, nu mai pot...
- Aveți răbdare, mai sunt trei înaintea dv., îi strigă prezidentul răstit.
Și conu Dumitrachi se trânti în fotoliu, zdrobit, speriat ca de amenințarea unei mari catastrofe. Cumplite furtuni trebuiau să se petreacă în...conștiința nefericitului deputat, judecând după varietatea de expresii ce se schimbau într-una pe torturata lui figură.
Când prezidentul strigă: „ D-l. Petcu are cuvântul”, o dată sări conu Dumitrachi și, ținându-se cu amândouă mâinile de pântece, se repezi afară, gonit ca de groaza unui incendiu.
Ani întregi s-a vorbit despre faimosul „discurs la mesaj” al lui conu Dumitrachi. Adevărul e că, în cei patru ani de deputăție, nu l-a mai auzit nimeni cerând cuvântul.
Mânca la birtul economic din ulița Gabroveni. Într-o seară face cunoștință cu Gherei și cu Andronic. Bucuria lui c-a găsit doi oameni de treabă cu cari să mai schimbe-o vorbă. Și și-a dat drumul conu Dumitrachi, ș-a povestit ba una, ba alta, până târziu. Rămăseseră numai ei în birt. Gherei aduse vorba de „apa de aur” - și explică lui Petcu cum poate cineva cu această minunată apă să facă, din nimic, napoleoni adevărați.
Lui Petcu nu-i intra în cap, și nu-i venea să creadă o asemenea năzdrăvănie. Atunci Andronic se dete cu scaunul mai aproape, își luă un aer misterios și, scoțând din buzunar o mână de bani negri, urâți, zise:
- Uite, eu din ăștia îți fac napoleoni.
- Și umblă ? Nu-i cunoaște lumea ?
Andronic avu un zâmbet de sfidare. Scoase dintr-un alt buzunar cinci napoleoni curați, spălați cu apă de aur, și-i dete lui Petcu.
- Poftim...ia-i d-ta, te rog...și schimbă-i la orice zaraf poftești...
Lăcomia birui frica. Și iată-l, într-o seară misterioasă pe conu Dumitrachi străbătând un coridor strâmt și întunecat, țiindu-se c-o mână de brațul lui Gherei, iar cu cealaltă păzindu-și buzunarul greu și umflat chișcă cu cei 500 de napoleoni, din cari avea să-i facă Andronic 50.000. ! Iată-i tustrei în pivniță. Ce curioase emoții !...Lui Petcu i se pare că se găsește într-o lume de farmece, de basme...El se teme totuși să se despartă de bănișorii lui siguri, pipăiți. Andronic îl înțelege perfect.
În mijloc e un cazan enorm, în care Gherei toarn-o doniță de apă neagră, apoi tustrei se opintesc la un sac cu bani pe care-i deșartă în cazan. Andronic descântă, face câteva gesturi cabalistice, scoate-o sticluță din buzunar, picură trei picături în cazan, și-ncepe să mestece c-o furcă...
- Acum, iute, d-nule Petcu, aruncă-i în cazan, aruncă-i iute pe toți...
Și, tremurând, zăpăcit, bietul conu Dumitrachi azvârle pripit, peste gologanii lui Andronic, iubiții și strălucitorii lui napoleoni; parcă și-i rupe din carne. Îl trec amețeli, îi urlă capul ca de-o beție.
Da ce zgomot e afară ?...Un zornăit de pinteni, de săbii.
- În numele legii, deschide !
- Suntem trădați ! strigă dramatic Andronic.
- Suntem pierduți ! exclamă Gherei.
Da, era poliția, teribila poliție a „comperilor”; un procuror, un comisar și doi gardiști...
Conu Dumitrachi plângea ca un copil.
Dar oamenii legii sunt venali, îi știe Andronic. O poliță de alți zece mii de lei, pe care conu Dumitrachi s-a grăbit s-o achite în trei zile, a salvat onoarea nefericitului deputat.
* * *
Multe mai știe conu Dumitrachi și mult i-e drag să povestească; dar numai despre aceste două întâmplări nu pomenește niciodată.
Speriat de revoluția țăranilor din primăvara anului 1888, și-a vândut moșiile, și-a prefăcut toată averea în bonuri și s-a așezat în București, oraș sigur și bine păzit în contra ticăloșilor de țărani”, cari căutau să-l despoaie de „averea lui muncită”...
