Am hotărât ca pe blogurile mele să nu vorbesc, mai exact să nu trăncănesc despre nimicurile zilnice - pentru asta, fac o pauză de câteva minute, la o cafea cu prietenii.
Hotărâsem doar să vă arăt câteva lucruri mai deosebite și care m-au impresionat.
Ei bine, zilele acestea am simțit că am renăscut - aproape de sentimentele de la revoluția din 1989.
Nu sunt în Piața Universității decât cu sufletul - trăiesc precum Ovidiu la Tomis - într-un loc unde nu mă adaptez nicicum, într-un loc unde nu s-ar întâmpla aproape nimic dacă ....n-ar fi a noatră ”coană Zoițica” et. comp. - și nu este glumă.
N-am să ofensez frumusețea sentimentelor și splendoarea acestui suflet românesc în toată superbia lui....cu o poveste mizeră de târg provincial.
Citeam diferitele lozinci - ce inventiv, ce inteligent este Românul !
Și eu, ca și voi, sunt într-un impas și mă refugiez de regulă, între paginile cărților dar acum am ridicat ochii și m-am regăsit în voi, în cuvintele voastre și sunt fericită : începusem să cred că v-ați resemnat (și resemnarea este mai nocivă decât disperarea). Ce mult mi-aș fi dorit să fiu acolo cu voi !
Vă mulțumesc din suflet că sunteți așa și nu altfel ! Vă mulțumesc că îndurați frigul, oboseala și ”prietenia” jandarmilor. Eu plâng și vă mulțumesc.
Plâng....
România este vie !
