Umbra este principial dezamăgită de lumina care a produs-o.
Dumnezeule, a stoarce clipele din verbe !
Viața aspiră la formă, nu la uniformă.
Apa îi servește drept oglindă, însă numai după ce i-a potolit setea.
În oglindă nu-ți poți vedea inima.
Trăiești pentru a te deprinde cu surpizele vieții pentru a le transpune în obișnuințe. Scop utopic, însă nu mai puțin măreț.
Iubirea: mecanică a infinitului, o, după cum spune Novalis:”repetiție fără margini”.
Trei ipostaze: prostia care întreabă, prostia care răspunde, prostia care tace. Contrar părerii uzuale, ultima e cea mai primejdioasă (prostia susținută de latența ei).
Naivule, nu pot fi mai multe speranțe decât pericole !
Durerea se pregătește pentru durere, așa cum viața se pregătește pentru viață, multiplicându-se cu o încredere oarbă.
Una din cele mai tulburător umaniste observații făcute de Platon: ”Este mai ușor a vorbi despre zei decât despre oameni.”
Amintiri atât de delicate, încât par gata a redeveni speranțe.
Tactul vieții constă în a cere mai puțin decât ai dreptul și de a accepta mai mult.
Se cunoaște pe sine extrem de puțin. Nu se poate descifra. Un analfabet al sinelui.
Metafora: barochizarea unui adjectiv.
Abnegația oricărei uitări. Orice amintire e o cruzime.
Simplitatea oricărei dureri. Sugestia sa de esență. În tine zac încă metamorfoze neștiute, imagini și îmbinări de cuvinte prin care lumea ta va avea putința a arăta altfel. Eliberându-le, vei aduce lumii subiective a celorlalți omagiul obiectivității tale.
Există o alertă a timpului pierdut, pragmatic-delirantă, napoleoniani:”fiecare ceas pierdut în tinerețe, pretindea împăratul, este o șansă la nefericire pentru viitor.” Dar cine stabilește regula pierderii și a câștigului ? Și cum o stabilește, în afara unor criterii meschine, derutante ? Timpul ”pierdut” și cel ”câștigat” pot alcătui, în interacțiunea tensională a fragmentelor lor fortuite, un excelent colaj suprarealist.
