Căci am aflat că omul este asemenea unei citadele. Răstoarnă zidurile pentru a-și găsi libertatea, dar nu mai e decât fortăreață nimicită, deschisă înspre stele. Atunci începe spaima de a nu mai fi. Trebuie să-și facă adevărul din mirosul viței care arde sau a oii ce trebuie tunsă. Adevărul se sapă asemenea unei fântâni. Înțeleptul care s-a recules și nu mai cunoaște decât greutatea lânii știe mai multe despre veșnicie decât soția adulteră deschisă promisiunilor nopții.
Citadelă, te voi clădi în inima omului.
Există un timp pentru a alege sămânța, dar există și un altul în care te bucuri, fiindcă ai ales o dată pentru totdeauna, de creșterea grânelor. Există un timp pentru creație, dar există și un altul pentru ceea ce creezi. Există un timp pentru fulgerul vinețiu ce rupe stavilele cerului, dar există și un altul pentru rezervoarele în care se vor aduna apele dezlănțuite.
Există un timp pentru cuceriri, dar vine și un altul al stabilității imperiilor: eu, care slujesc divinitatea, am simțul veșniciei.
Urăsc ceea ce se schimbă. Îl sugrum pe acela ce se scoală în noapte și aruncă profeții în vânt, asemenea copacului atins de sămânța cerului, atunci când se rupe, se prăbușește și pârjolește pădurea. Mă înspăimânt atunci când necuprinsul se mișcă. Ceea ce e neclintit să se odihnească în veșnicie ! Căci există un timp pentru geneză, dar există altul, un timp fericit, pentru tradiție.
Trebuie să pacifici, să cultivi și să șlefuiești. Eu sunt cel care coase crăpăturile pământului și ascunde oamenilor urmele vulcanului. Sunt o pajiște deasupra abisului. Sunt pivnița care aurește fructele. Sunt un bac ce primește o generație în păstrare și o trece de la un mal la celălalt. Domnul o va primi din mâinile mele, așa cum mi-a încredințat-o, mai coaptă poate, mai înțeleaptă, dar neschimbată. Mi-am închis poporul în dragostea mea.
Iată de ce îl ocrotesc pe acela care reia, la a șaptea generație, pentru a o conduce la rândul său spre perfecțiune, aceeași arcuire a carenei sau rotunjire a scutului. Îl ocrotesc pe acela care moștenește poemul anonim de strămoșul lui și-l transmite mai departe, adăugându-i seva și pecetea sa.
Iubesc femeia însărcinată sau pe cea care alăptează, iubesc turma ce se perpetuează, iubesc anotimpurile care revin. Căci înainte de toate, trebuie să mă cuprind în ceva. Citadelă, adăpost al meu, te voi salva de asaltul nisipurilor și te voi împodobi cu trâmbițe ce vor suna împotriva barbarilor !
Am descoperit un mare adevăr. Că oameni trăiesc într-un loc anume, iar înțelesul lucrurilor se schimbă pentru ei o dată cu înțelesul casei. Iar drumul, câmpul de oi și arcuirea colinei iau altă înfățișare pentru om atunci când alcătuiesc un domeniu. Căci toată această materie diversă se reunește și apasă asupra inimii lui. Necredincioșii, care râd de noi, se înșeală atunci când aleargă după bogății tangibile, căci asemenea bogății nu există. Dacă râvnesc această turmă, o fac din orgoliu. Iar bucuriile orgoliului nu sunt tangibile.
Același lucru, despre cei care cred că descoperă teritoriul meu, divizându-l. ”Se compune, spun ei, din oi, capre, orz, case și munți - și mai ce ?” Și, neposedând nimic în plus, sunt săraci. Și le e frig. Am descoperit că seamănă aceluia care dezmembrează un cadavru. ”Eu prezint viața în toată lumina ei, spuse el: nu e decât amestec de oase, sânge, mușchi, măruntaie”. Dar viața era acea lumină a ochilor ce nu mai poate fi citită în cenușă. Iar teritoriul meu este cu totul altceva decât aceste oi, aceste câmpuri, aceste case și munți, el este ceea ce le domină și le leagă. Este patria dragostei mele. Iar ei sunt fericiți dacă o află, căci locuiesc în casa mea.
Ritualurile sunt în timp ceea ce casa este în spațiu. Căci e bine ca timpul care se scurge să nu ne macine și să ne piardă, asemenea unui pumn de nisip, ci să ne împlinească.
E bine ca timpul să fie o construcție. Și astfel voi merge din sărbătoare în sărbătoare, din aniversare în aniversare, din cules în cules, așa cum, copil, mergeam din sala sfatului în sala de odihnă, în vastitatea palatului tatălui meu, acolo unde toți pașii aveau un înțeles.
Am impus legea mea, care e asemenea formei pereților și orânduirii casei mele. Proștii au venit să-mi spună: ”Eliberează-ne de constrângere și vom deveni mai puternici”. Dar eu știam că în felul acesta ar pierde cunoașterea unei imagini și, nemaiiubind-o, nu s-ar mai cunoaște pe sine, și am hotărât, în ciuda lor, să-i îmbogățesc prin dragoste. Căci ei îmi propuneau, ca să se poată plimba mai ușor, să dărâm zidurile palatului tatălui meu, în care toți pașii aveau un înțeles.
Era o locuință vastă, cu aripa rezervată femeilor și grădina secretă în care susurau fântânile țâșnitoare (Dau poruncă să se clădească o inimă a casei, astfel încât să poți să te apropii și să te îndepărtezi de ceva. Din care să ieși și la care să te întorci.Căci altfel, nu te afli nicăieri. Și a nu te afla nicăieri nu înseamnă a fi liber). Erau de asemenea grajduri și staule. Se întâmpla ca acestea să fie goale.Iar tatăl meu interzicea să fie folosite unele în locul celorlalte. ”Grajdul, spunea el, este doar un grajd. Și nu locuiești într-o casă dacă nu știi unde te afli. Puțin contează, mai spunea el, o folosire mai mult sau mai puțin fertilă. Omul nu e o vită de îngrășat, iar dragostea are pentru el mai multă importanță decât ceea ce consumă. Nu poți iubi o casă care nu are chip și în care pașii nu au înțeles.
Aud glasul nerodului:”Cât spațiu irosit, câte bogății nefolosite, câte plăceri pierdute din neglijență ! Aceste ziduri inutile trebuie demolate și trebuie nivelate aceste scări care complicî mersul. Atunci omul va fi liber ”. Iar eu răspund: ”Atunci oamenii vor deveni vite scoase la vânzare și, din plictis, vor inventa jocuri stupide, ce vor fi guvernate la rândul lor de reguli, dar reguli fără măreție. Căci palatul poate inspira poeme. Dar ce poem poate fi scris despre neghiobia jocului de zaruri ?
Același lucru - despre omul pierdut într-o săptămână fără zile sau un an fără sărbători, ce nu mai are nici un chip. Același lucru - despre lipsa ierarhiei, în care omul își invidiază vecinul, dacă acesta îl depășește într-un fel, și se străduiește să-l coboare la înălțimea lui. Ce bucurie vor mai afla în mlaștina în care vor zace ?
Așadar, știu prea bine că nimic nu cunoaște acela care dezmembrează cadavrul, îi cântărește oasele și măruntaiele. Căci oasele și măruntaiele nu folosesc la nimic, prin ele însele, așa cum nu folosesc la nimic cerneala și hârtia cărții. Doar înțelepciunea pe care o poartă cartea are importanță.
Refuz explicațiile, căci nimic nu poate fi demonstrat.
Îmi amintesc de acel necredincios care spunea tatălui meu:
- Poruncești ca supușii tăi să se roage cu mătănii de treisprezece grăunțe. Ce importanță are aceasta, mântuirea nu ar fi aceeași dacă ar schimba numărul ?
Și venea cu rațiuni subtile, pentru ca oamenii să folosească mătănii de douăsprezece grăunțe. Eu, copil, sensibil la dibăcia discursului, îl priveam pe tatăl meu, îndoindu-mă de strălucirea răspunsului său, atât de puternice părându-mi-se argumentele invocate.
- Spune-mi, relua celălalt, cu cât cântăresc mai greu mătăniile de treisprezece grăunțe?
- Mătăniile de treisprezece grăunțe, răspunse tatăl meu, au greutatea tuturor capetelor pe care le-am făcut să cadă în numele lor...
Domnul l-a luminat pe necredincios, iar el s-a convertit.
Mi-am dat seama că se înșelau asupra respectului. Căci m-am preocupat eu însumi de drepturile divinității, studiind oamenii. Și, desigur, chiar și pe cerșetor, fără a-i exagera importanța, l-am văzut întotdeauna ca pe un ambasador al divinității.
Dar, drepturile cerșetorului, ale rănilor sale ulceroase și ale hidoșeniei sale cinstite, ele însele ca niște idoli, nu le-am recunoscut.
Am întâlnit, oare, ceva mai respingător decât acel cartier al orașului construit în panta unei coline și care curgea semenea unui canal până la mare ? Coridoarele care dădeau în ulițe vărsau în adieri leneșe un miros pestilențial. Drojdia omenească ce îl locuia nu ieșea din acele înfundări decât pentru a-și adresa injurii cu o voce uzată și fără adevărată mânie, asemenea bulelor moi ce se sparg, cu regularitate, la suprafața mlaștinilor.
Acolo l-am văzut pe acel lepros râzând hidos și ștergându-și ochiul cu o cârpă mizeră. Era, înainte de toate, vulgar și, din josnicie, își bătea joc de sine însuși.
Tatăl meu a hotărât să incendieze cartierul. Iar această gloată, care ținea la colibele ei mucegăite, a început să fermenteze, reclamându-și drepturile. Dreptul la lepră în mijlocul mucegaiului.
”E normal, mi-a spus tatăl meu, căci dreptatea, după ei, înseamnă să perpetuezi ceea ce există”.
Iar ei își strigau dreptul la putreziciune. Căci, creați de putreziciune, țineau la ea.
”Dacă vei lăsa ipocriții să se înmulțească, mi-a spus tatăl meu, se vor naște drepturile ipocriților, care sunt evidente. Și se vor naște poeți pentru a le preamări. Iar ei îți vor cânta cât de măreț este patetismul ipocriților amenințați de dispariție.
”Să fii drept...mi-a spus tatăl meu, trebuie să alegi. Drept pentru arhanghel sau drept pentru om ? Drept pentru plagă sau pentru carnea sănătoasă ? Pentru ce l-aș asculta pe cel ce vine să-mi vorbească în numele pestilenței sale ?
Dar îl voi îngriji în numele Domnului. Căci și el este adăpost al eternității. Dar nu după dorința sa, care nu este decăt dorință a descompunerii sale.
După ce-l voi fi curățat, spălat și instruit, dorința sa va fi alta și se va renega pe el însuși, cel care fusese înainte. Pentru ce să fiu eu aliatul celui pe care el însuși îl va renega ? Pentru ce să-l împiedic, după dorința leprosului vulgar, să se nască și să se înnobileze ?
Dreptatea, după mine, mi-a spus tatăl meu, este de a-l cinsti pe păstrător în numele a ceea ce păstrează. La fel de mult pe cât mă cinstesc pe mine însumi. Căci el reflectă aceeași lumină. Oricât de puțină ar fi în el această lumină. Dreptatea este să-l consideri ca vehicul și ca drum.
Milostenia mea este să-l fac să se nască din el însuși.
Nimic nu mă interesează, spunea tatăl meu, decât admirabila colaborare a oamenilor. Mă folosesc de tine sau de o piatră. Dar cine este recunoscător pietrei că a servit ca temelie unui templu ?
Ei însă nu colaborează pentru altceva decât pentru ei înșiși. Iar această scursoare ce coboară spre mare nu este izvor de imnuri sau de statui de marmură, nici cazarmă pentru cuceriri. Ceea ce îi preocupă este de a se lega cât mai bine între ei, pentru a-și consuma proviziile. Dar aceasta să nu te înșele. Proviziile sunt necesare, dar mai primejdioase decât foamea.
Au împărțit totul în două părți fără semnificație: cucerirea și bucuria cuceririi. Dar ai văzut vreodată un arbore crescând și, după ce a crescut, mândrindu-se că e arbore ? Arborele crește, pur și simplu. Îți spun: cei care după ce au cucerit se transformă în sedentari sunt deja morți...
Milostenia, după înțelesul imperiului meu, este colaborare.
Generalii mei, în temeinica lor prostie, veneau să-mi vorbească despre virtute:
”Iată, îmi spuneau ei, că moravurile sunt tot mai corupte. Și din cauza aceasta imperiul se decompune. Trebuie să înăsprim legile și să inventăm sancțiuni mai crude. Și să retezăm capetele celor ce au greșit.”
Iar eu mă gândeam:
”Trebuie, poate, într-adevăr să retezăm capete. Dar virtutea este, în primul rând, consecință. Putreziciunea oamenilor mei este, înainte de toate, putreziciunea imperiului ce-și crește oamenii. Căci, dacă el ar fi viguros și sănătos, le-ar înflăcăra noblețea.”
Îmi aminteam de cuvintele tatălui meu:
”Virtutea este perfecțiunea stării umane și nu absența defectelor ! Dacă vreau să clădesc un oraș, înnobilez prin putere gloata decăzută. Îi ofer alte beții decât beția mediocră a jafului, a cametei sau a violului. Iată-i clădind cu brațele lor noduroase. Orgoliul lor devine turn, și templu, și zid. Cruzimea lor devine grandoare și rigoare în disciplină. Și iată că ei slujesc unui oraș născut din ei înșiși și în care și-au transpus bogăția inimii. Vor muri pe ziduri pentru a-l salva. Și nu vei mai descoperi în ei decât virtuțile cele mai strălucitoare și vor hăitui viciul, care nu este decât putere fără folos.
Cedrul, spunea tatăl meu, se hrănește din noroiul pământului, transformându-l însă în frunziș des, ce se hrănește cu soare. Cedrul, este perfecțiunea noroiului. Este noroiul devenit virtute. Dacă vrei să salvezi imperiul, creează-i fervoarea. Ea va îndruma mișcările oamenilor. Și aceleași acte, aceleași mișcări, aceleași aspirații, aceleași eforturi îți vor clădi orașul, în loc de a-l distruge”.
Perfecțiunea nu este un scop pe care-l atingi. Ea este schimbarea în etern.
